Pentru unii, India însemnă leagănul civilizației de pe Valea Indului, vechi 5 000 de ani. Pentru alții înseamnă vegetație luxuriantă sau fructe exotice și condimente. Dar există și o altă latură a Indiei, India cu oameni; părinți și copii cu tradiții din trecut și cu gândul la viitor. Educația în India a început cu foarte mult timp în urmă. Cu toții știm de termenul guru, vine sanscrită și se referă la o persoană care are cunoștințe într-un anumit domeniu și un rol activ în împărtășirea cunoștințelor sale și în formarea discipolilor. Școlile conduse de guru sunt printre cele mai vechi forme de învățământ de pe Subcontinentul Indian, însă educația indiană a cuprins multe alte forme în decursul istoriei sale îndelungate.

În prezent, India este țara cu cea mai mare populație de tineri din lume, ceea ce este un lucru de invidiat, mai ales în contextul în care multe țări se confruntă cu populații îmbătrânite. Dar această populație tânără este și o răspundere uriașă pentru guvernul indian în ceea ce privește asigurarea fondurilor, a infrastructurii educaționale și a calității actului educațional. Iar ultima și cea mai importantă dintre responsabilitățile față de tineri este corelarea locurilor de muncă oferite tinerilor absolvenți cu domeniile educaționale. Sunt 600 de milioane de tineri sub 25 de ani, iar cei sub 14 ani reprezintă 28% din populația totală. Datele statistice arată că în următoarea perioadă populația Indiei o va depăși pe cea a Chinei, iar Dehli va deveni cel mai mare oraș din lume, cu 37 de milioane de locuitori până în 2028, conform estimărilor O.N.U. Partea pozitivă este că India are o și economie în creștere, unii analiști precizând că va deveni a doua economie din lume până în 2050.

Sistemul de educație în India – scurt istoric

Educația în India are o tradiție străveche care datează din perioada vedică (1500-500 î.Hr.), iar în momentul în care au sosit coloniștii europeni, formarea tinerilor se făcea în școlile tradiționale ale satelor hinduse numite gurukul sau în școlile elementare și secundare musulmane numite maktab și madrasas. Colonialiștii britanici au impus un sistem de educație bazat pe sistemul britanic și au introdus engleza ca limba de predare. Primele instituții de învățământ superior în sens occidental care au apărut în India Britanică au fost Universitatea din Calcutta, Universitatea din Bombay și Universitatea din Madras, toate fondate în 1857 pe baza modelului universităților britanice.

Britanicii au căutat să răspândească știința și literatura europeană și să dezvolte o forță de muncă loială, vorbitoare de limbă engleză, recrutată în principal din clasele superioare ale Indiei. Acest lucru facilita administrarea coloniei. Au înființat școli și departamente de educație în provincii, au făcut investiții și au distribuit fonduri în special către școlile în limba engleză, în care se predau programele britanice. În 1947, la momenutul independenței, India avea 17 universități și aproximativ 636 de colegii în care studiau aproximativ 238.000 de studenți. Fără îndoială, britanicii au modificat structura educației în India, iar la plecare au lăsat un sistem inegal și elitist – aproximativ 80% din populație fiind analfabetă în momentul independenței.

După independență India a încercat să creeze un sistem modern de educație de masă. Prima constituție a Indiei, adoptată în 1950, a stabilit dreptul la educație publică și obligatorie gratuită pentru toți copiii până la vârsta de 14 ani. Este un proiect remarcabil și ambițios, dar care încă nu și-a atins obiectivul final, chiar dacă în ultimii 70 de ani India a făcut progrese enorme în extinderea accesului la educație.

Educația în India de azi – prezentare generală

Republica India, așa cum este numită oficial, este o federație formată din 29 de state și 7 teritorii (precum și un număr de mici regiuni autonome). Principalul organism federal din sectorul educației este Ministerul Dezvoltării Resurselor Umane (MHRD), care supraveghează atât învățământul preuniversitar, cât și pe cel univeristar. În linii mari, MHRD dezvoltă obiective generale de performanță și inițiative de reformă pentru întregul sistem, iar punerea în aplicare a acestor obiective revine administrațiilor teritoriale. India are al doilea cel mai mare sistem școlar din lume după China, mai mult de 1,5 milioane de școli și peste 260 de milioane de elevi.

„…un sistem de învățământ …fără egal, cu acces echitabil la educație de cea mai înaltă calitate pentru toți cursanții, indiferent de mediul social și economic” – aceasta este misiunea celei mai recente Politici naționale de educație din 2020 (NEP) din India. Aceasta politică vine la 34 de ani de la cea anterioară, din 1986 (revizuită în 1992). Cu multă muncă și consultări cu mii de educatori, decidenți politici și membri ai societății civile, conceperea NEP fost un adevărat exercițiu democratic.

Educația în India de azi – realități

Diversitatea lingvistică a țării a făcut imposibilă predarea într-o singură limbă la nivel național. În timp ce hindi și engleza sunt limbi oficiale în India, educația în școli se desfășoară într-o varietate de limbi locale. Constituția Indiei recunoaște 21 de limbi principale, în plus față de limba literară sanscrită. Cu toate acestea, există cel puțin 47 de limbi diferite utilizate în școlile din India. În statul Nagaland, de exemplu, sunt utilizate 17 limbi diferite în învățământul elementar. Ca imagine de ansamblu, hindi este cel mai obișnuit mijloc de instruire, iar limba engleză este utilizată la scară largă, în special în școlile private și în învățământul superior.

Omognizarea sistemului de învățământ a fost unul din obiectivele majore ale Indiei în domeniul educației și s-au făcut mari progrese în crearea unui sistem de învățământ mai uniform. În timp ce structura educației a variat semnificativ între diferite state și teritorii în deceniile de după independență, politica națională privind educația din 1986, a introdus un sistem mult mai uniform. Toate statele și teritoriile au acum un sistem „10 + 2”, deși variații minore în ceea ce privește structura există încă în unele zone. Acest sistem cuprinde zece ani de învățământ general: cinci ani de învățământ elementar, trei ani de învățământ elementar superior și doi ani de învățământ secundar, urmat de încă doi ani de învățământ secundar superior mai specializat. Pentru a asigura uniformizarea rezultatelor în educație, în peisajul școlar eterogen al Indiei, la sfârșitul claselor a X-a și a XII-a elevii susțin examene care servesc drept calificări formale de referință.

Cu toate că educația este obligatorie și gratuită în școlile publice și în ciuda progreselor imense în facilitarea accesului la educație din ultimele decenii, ratele de participare nu sunt încă uniforme, în special în regiunile rurale, în rândul castelor inferioare și grupurilor defavorizate. Această problemă este abordată în NEP2020, unde găsim o întreagă secțiune dedicată includerii grupurilor socio-economice dezavantajate (GSED), clasificate în general ca fete, transgender și copii cu nevoi speciale, copii din zonele rurale, persoane în afara castelor (paria) și victime ale traficului. Este un pas important recunoașterea oficială a faptului că copiii cu dizabilități nu primesc atenția necesară pentru a învăța și prospera în școli. Acest lucru se întâmplă în primul rând pentru că profesorii pur și simplu nu sunt instruiți pentru a răspunde nevoilor speciale de învățare. Astfel, profesorii trebuie pregătiți în mod adecvat în domeniul educației speciale. În cele din urmă, NEP recunoaște că copiii din GSED sunt cei care cel mai frecvent nu sunt înscriși la școală, abandonează și învață mai puțin și recomandă „ca politicile și schemele concepute pentru a include elevi/studenții din GSED … să fie orientate în special către fete”.

Alt capitol important din NEP 2020 se referă educația timpurie. Anterior, dreptul copiilor la educație se aplica de la clasa I până la a VIII-a (6-14 ani); NEP extinde acest drept la copiii cu vârste cuprinse între 3 și 18 ani. Acest lucru este deosebit de relevant pentru școlile publice, în care studiază majoritatea copiilor din familii cu venituri mici și care, în comparație cu familiile din clasa de mijloc, de multe ori nu oferă o educație preșcolară, lărgind astfel diferențele de nivel.

Rata abandonului școlar este alt indicator îngrijorător al educației din India. Numărul insuficient de profesori, pregătirea necorespunzătoare a profesorilor, paritatea de gen și rezultate școlare mediocre se adaugă la lista de dificultăți. În 2011 populația cu vârsta peste 25 de ani, de exemplu, avea o medie de 5,4 ani de școlarizare, comparativ peste 13 ani în țările occidentale (SUA, Marea Britanie sau Germania). Rata de alfabetizare a tinerilor, de asemenea, a rămas sub media globală, conform celor mai recente date disponibile UNESCO. Sondaje școlare efectuate în 2016 de Pratham (ONG pentru educație) au constatat că doar 45,2% dintre elevii din clasele a VIII-a din școlile rurale au fost capabili să citească propoziții simple în engleză, în timp ce doar 43,3% ar putea face operații de diviziune cu numere din trei cifre. Ponderea elevilor înscriși în clasele 1-5 este în jurul valorii de 88,3%. Cu toate acestea, în clasele 6-8, procentul scade la 70,2%, iar în învățământul secundar inferior, rata este 66,4 %. Chiar dacă cifrele nu arată bine, sunt relevante și evoluțiile în timp. De exemplu între 2006 și 2014 numărul copiilor neînscriși la școală a scăzut de la 13,46 milioane la 6,1 milioane. Asta înseamnă o reducere la jumătate și este lucru foarte important pentru că arată rezultatele implementării unor măsuri în educație.

Deși NAP 2020 face pași mari în susținerea unui sistem educațional mai inclusiv și echitabil, în special pentru fete, acesta nu merge suficient de departe. „Sensibilitatea de gen” este menționată în mod repetat în tot documentul, dar nu abordează necesitatea schimbării sistemice. Structurile sociale și politice patriarhale – precum și discriminarea și violența împotriva femeilor – trebuie recunoscute ca fiind în contradicție cu valorile constituționale ale egalității din India. Același lucru este valabil și pentru sistemul castelor. Programele de formare a cadrelor didactice și programele școlare ar trebui pună accent pe eradicarea discriminării și a ierarhiei din sistemul castelor.

Altă tendință care se observă, mai ales în orașe este dezvoltarea sistemului educațional privat. Școlile private cresc rapid în popularitate în India. Între 2011 și 2015, înscrierile în școlile private au crescut cu 16 milioane, în timp ce înscrierile în școlile publice au scăzut cu 11,1 milioane. Această schimbare este o reflectare a subfinanțării școlilor publice din India, precum și a interesului crescând pentru instruirea în limba engleză din școlile private. Potrivit UNESCO, în 2016 peste 65% dintre elevii din clasele elementare și aproximativ 58% dintre elevii din învățământul gimnazial au fost înscriși în școli publice. Școlile private sunt obligate să îndeplinească anumite standarde minime și să obțină o autorizație. Cu toate acestea, în ciuda încercărilor sporite ale autorităților indiene de a descuraja școlile fără licență, multe dintre ele continuă să funcționeze ilegal. Opțiunea părinților pentru școli private nerecunoscute, cu taxă, este o mărturie izbitoare a deficitului școlilor publice din zonele defavorizate și a încrederii publice scăzute în școlile guvernamentale.

În timpul pandemiei de COVID-19, școala a trecut la sistemul online, instituțiile de stat au întâmpinat dificultăți (nu au fost disponibile laptop-uri, tablete, telefoane pentru toți copiii, iar accesul internet nu este disponibil în toate satele), însă pentru cele private procesul de adaptare a fost mai lin. În concluzie, CODIV-19 a adâncit problema accesului la educație. NEP 2020 recunoaște necesitatea de a utiliza tehnologia și subliniază importanța continuării extinderii rețelei de fibrele optice în cele mai îndepărtate sate, obținerea accesului la internet și alfabetizarea digitală. Așa că, putem spera că în viitor lucrurile vor continua în direcția extinderii infrastructurii pentru pentru educația online.

India a făcut pași importanți în îmbunătățirea accesului la educație de calitate, în creșterea numărului de înscrieri la școala elementară și reducerea abandonului școlar, însă provocările rămân. Cu toate că sistemului educațional a făcut eforturi uriașe în standardizarea educației la nivel național, instituțiile statului din domeniul educației au fost criticate în ultimii ani pentru birocrație și ineficiență. Administrarea educației într-o țară eterogenă ca India rămâne totuși o temă complexă și implică o varietate de factori diferiți cu responsabilități uneori suprapuse.

Educația superioară

India are un sistem de educație mult mai inclusiv din punct de vedere social decât avea în ​​secolul XX, numărul universităților a crescut de la 190 în 1990 la 903 în 2018, în timp ce numărul colegiilor a explodat: 18.000 de colegii noi au fost înființate numai între 2008 și 2016. Numărul instituțiilor tehnice care oferă diferite programe de pregătire a crescut, în timp ce în 1980 existau doar 794 de astfel de instituții, numărul lor a depășit 10.000. Această expansiune masivă a sporit considerabil accesul la educație, dar a pus sistemul indian sub presiune extraordinară. Provocările legate de extinderea accesului în sistemul universitar sunt enorme, iar India rămâne, de asemenea, caracterizată de disparități în accesul la învățământ între diferitele state și teritorii.

Majoritatea studenților indieni studiază acum la instituții private: potrivit MHRD, 77,8 % din colegiile indiene sunt proprietate privată și înscriu 67,3 % din toți studenții. Această situație a fost determinată de o varietate de factori, inclusiv creșterea problemelor de finanțare publică. Majoritatea studenților se înscriu în instituții private, după ce nu au reușit să fie admiși într-o instituție publică de învățământ superior. În plus, studenții sunt atrași de diplomele și certificatele pentru cursuri pe termen scurt oferite de instituțiile private, care sunt mai orientate spre angajare.

Economia Indiei trebuie să genereze 10 milioane de locuri de muncă anual până în 2030, pentru a ține pasul cu creșterea populației aptă de muncă. Un exemplu în acest sens care arată clar dificultatea obținerii unui post în India: în 2015, în statul Uttar Pradesh, 2,3 milioane de indieni au aplicat pentru 368 de funcții guvernamentale scoase la concurs. În plus, corelarea ofertei educaționale cu perspectivele de angajare este deficitară în India. Acest fapt ridică îndoieli cu privire la calitatea și relevanța educației publice. Șomajul este ridicat în rândul absolvenților de universități – autoritățile indiene au remarcat în 2017 că 60% dintre absolvenții de inginerie au rămas șomeri. Între timp, rata generală a șomajului în rândul tinerilor din India a rămas blocată peste 10% în ultimul deceniu.

NEP propune o îndepărtare de programele de învățământ cu conținut excesiv pentru a „face spațiu pentru gândirea critică, mai holistică, bazată pe anchetă, pe descoperiri, pe discuții și analize”. Acordând o importanță egală artelor, sportului și abilităților profesionale, se impune trecerea spre o educație multidisciplinară, departe de domeniile rigide numite „artă”, „știință” și „comerț”, cu o atenția îndreptată spre abilitățile utile în secolul XXI.

Este formula prin care sfera „educației de calitate” se lărgește și este o inițiativă demnă de toată lauda, având în vedere că sistemul actual este condus de principiile învățării din memorie și de examinări bazate pe conținut, separate de orice aplicație reală la viață.

The end – ca într-un film de la Bollywood

Din datele Băncii Mondiale, între 1994 și 2004, India a reușit să scoată 133 milioane de oameni din sărăcie și sărăcia este în continuare în scădere. Cu toate acestea, în India trăiește un sfert din populația extrem de săracă din lume, iar inegalitățile sociale sunt pronunțate. Dacă nu se vor lua măsurile potrivite, există riscul ca societatea să se dezintegreze în societăți paralele (realitatea economică a elitelor din centre economice ca Mumbai sau Bangalore față de cea a maselor sărace din state subdezvoltate ca Uttar Preadesh sau Bihar). Întrebarea în acest context este: poate India să valorifice populația tânără pentru o dezvoltare economică inclusivă sau va deveni supraîncărcată de o populație numeroasă?

Momentan lupta pentru tineri se duce pe două fronturi, educația copiilor și angajarea tinerilor. Pentru redresarea educație s-a lansat NEP 2020, care are ca scop principal reformarea sistemului de învățământ și reducerea decalajului dintre rezultatele actuale ale învățării și cele dorite. Recunoscând necesitatea de a ține pasul cu o lume și un peisaj al cunoașterii care se schimbă rapid, NEP 2020 consideră că „[scopul] sistemului educațional este de a dezvolta ființe umane bune capabile de gândire și acțiune rațională, posedând compasiune și empatie, curaj și rezistență, temperament științific și imaginație creativă, cu ancorări și valori etice solide. Acesta își propune să producă cetățeni angajați, productivi și care contribuie la construirea unei societăți echitabile, inclusive și pluraliste, așa cum se prevede în constituția noastră.” Sună impecabil! Însă, având în vedere amploarea sistemului școlar din India (1.522.346 școli, 8.691.922 profesori și 260 de milioane de studenți) și diversitatea regională, lingvistică și culturală a țării, universalizarea educației de calitate este o provocare.

Probabil mulți dintre cititori s-au întrebat, la ce ne folosește să știm cum funcționează sistemul de educație în India? Multe dintre provocări sunt comune: calitatea actului educațional, rata abandonului școlar, corupția la nivel de administrație. Contextul diferă, în India este musonul, în România zăpadă și ghețuș. Este o oportunitate, putem vedea rezultatele, dar mai ales obstacolele apărute în implemetarea programelor de educație din alte tări, putem afla care sunt cele mai actuale fațete, particularități și tendințe în societate, într-o lume tot mai contectată și mai rapidă. Pe scurt, o altă perspectivă!

NEP 2020, de exemplu, este un proiect îndrăzneț care propune abordarea unor probleme delicate din educație (și din societate): includerea grupurilor socio-economice dezavantajate – fete, transgender și copii cu nevoi speciale, copii din zonele rurale, persoane în afara castelor (paria) și victime ale traficului. Este un subiect actual și care este prea puțin transpus în legi. De asemenea, NEP propune „gândirea critică, bazată pe anchetă, pe descoperiri, pe discuții și pe analize” – este clar o abordare modernă a educației, pliată pe nevoiele actuale ale tinerilor. Textul NEP se detașază de gândirea rigidă, convențională și din acest punct de vedere este un program interesant de urmărit pe tot parcursul implementării sale.

Bibliografie:

Education, UNICEF, https://www.unicef.org/india/what-we-do/education, (11-oct-2021)

Ministry of Human Resources Development, Government of India, „National Education Policy 2020”, https://www.education.gov.in/sites/upload_files/mhrd/files/NEP_Final_English_0.pdf, (11-oct-2021)

Sahni, Urvashi, „India’s National Education Policy 2020: A reformist step forward?”, 2-oct-2020, The Brookings Institution, https://www.brookings.edu/blog/education-plus-development/2020/10/02/indias-national-education-policy-2020-a-reformist-step-forward/, (11-oct-2021)

StudyinIndia.gov.in,  https://www.studyinindia002Egov.in/whyindiaeducation, (11-oct-2021)

Trines, Stefan, „Education in India”, 13-sep-2018, World Education News + Reviews, https://wenr.wes.org/2018/09/education-in-india, (11-oct-2021)