Pentru a căpăta o imagine cât mai completă asupra lumii, este important pentru copii și tineri să fie expuși unui spectru larg de idei, întâmplări și activități. În caz contrar, ei ar dobândi aptitudini folositoare, specifice unui cadru anumit.

Deoarece școala pune accent pe lucrurile care necesită a fi învățate, autoeducarea vine ca o completare, cu acele lucruri pe care copilul ar dori să le învețe, de care se simte atras. Școala în sine reprezintă, ce-i drept, un sistem al restricțiilor. Focusul cade exclusiv pe câteva materii, iar interesele proprii ale copiilor nu ajung să fie explorate.

Că le place sau nu, ei sunt forțați să învețe, și de părinți și de profesori. O soluție care, în timp, de-a lungul generațiilor, niciodată nu a dat rezultate bune. În acest fel, se dezvoltă, putem spune, și un mod de gândire foarte limitat.

Răspunsul nostru pentru micii exploratori, valabil, așadar, și pentru părinți și cei din sistemul educațional, la conectarea cu lumea înconjuratoare este, pur și simplu, viața. Prin discuții, o referire la o carte, un video, o plimbare, copilul va fi absorbit, ceva ii va capta atenția și va dori să știe mai mult. Iar un lucru îl va conduce la altul și tot asa.

Dacă gândim procesul de învățare al copilului nostru cu mințile noastre școlite, e posibil să punem în pericol relația lui cu lucrurile la care vrem ca el să aibă acces sau care lui îi fac plăcere. Nu-i oferim șansa unor noi experiente prin constrângere. E bine să-l lăsăm să spună „nu”. Prin autoeducare, el poate arata ce are el singur nevoie să învețe.